Hobbit-ul de pe DN7 – Alexandru Ilinca

Pe vremea când nu existau magazine, nici Internet, nici Netflix – adică acum foarte, foarte mult timp, cam 50-60 de ani, așa – românul de la țară nu umbla încălțat. Cel puțin nu pe timp de vară și nu în zi de lucru. Tălpile lui sau ale ei erau atât de bătătorite de umblat pe drumuri, câmpuri, ogoare, încât erau la fel de tari ca o talpă de Converse. Sau mai tari.

În zile de sărbătoare, era altă treabă. Omul nostru îmbrăca hainele cele bune și își punea opinci. Mai întâi își înfășura piciorul în obiele. Obielele erau niște fâșii de pânză sau țesute din lână, în care piciorul se învelea cu grijă, să stea împărătește. Opinca era un înveliș exterior, făcut din piele moale de porc sau de vită. Pielea se argăsea și se tăia pe măsura piciorului (să zicem cu un număr – două mai mare, tocmai pentru a putea încăpea piciorul învelit în obiele).

Găurită în puncte strategice, pentru a se arcui frumos la vârf (întotdeauna cu vârful orientat către exterior, ca să nu se împiedice omul nostru la mers) opinca se finaliza prin introducerea nojițelor. Astăzi le zicem șireturi. Sunt șnururi lungi, tot din piele, pe care românul le petrecea în sus, pe picior, și le lega pentru a fixa opinca.

Nu știm toate aceste lucruri pentru că suntem noi foarte deștepți sau pentru că le-am căutat pe Internet. Le-am aflat direct din gura celui mai autentic opincar (și foarte bun povestitor). Domnul Alexandru Ilinca are un adăpost de hobbit pe DN7, cum mergi de la Vâlcea spre Sibiu, pe partea dreaptă. Scrie mare OPINCĂRIE. Dacă treci pe-acolo în drum spre Ardeal, musai să te oprești măcar o dată și să cumperi o pereche de opinci. Și să asculți povestea.

Revenind la poveste… Opincile țineau cel mult peste vară. Omului nostru de la țară nu-i plăcea să stea pe tabletă sau să facă binging. El era mai mult cu jocul. Și nu cu jocul pe Xbox, ci cu jocul în horă. Dansul popular, cum i se mai zice. După câteva week-end-uri de dansat bătute, hore și sârbe, cât să mai reziste bietele opinci?

Iarna era altă treabă. Obiele mai groase, de lână. Opinci mai rezistente, din fier. Sau, odată cu revoluția tehnologică, din cauciuc! Pe atunci anvelopele aveau și cameră, deci erau mai moi și fără atâtea sârme prin ele. Lua românul nostru o bucată de anvelopă uzată, o tăia pe potriva piciorului, o cioplea pen unde mai era nevoie, ca să-i dea o formă potrivită, o găurea pe ici pe colo, prin punctele esențiale, pentru nojițe – și aia era încîlțămintea pentru sezonul toamnă-iarnă. TOP fashion!

La spate, opinca de iarnă rămânea deschisă. Nu neapărat să respire piciorul înfășurat în obiele de lână, dar mai ales să se scurgă apa. Opincile nu erau water-proof, că nu se inventase GoreTex-ul. V-am zis că toate astea se întâmplau foarte-foarte demult!

Alexandru Ilinca, poate ultimul opincar din țara Olteniei, s-a născut în satul Orlești, din Vâlcea. În familie, de la vârsta potrivită (adică pe la 7 ani, în cazul lui), fiecare își făcea opincile. Tatăl lui s-a dovedit mai priceput ca alții și a devenit opincarul satului. Alexandru a furat meserie din mers și a ajuns să-și întreacă maestrul. Cu timpul, n-a mai fost nevoie de opinci pentru scopuri practice. Alexandru Ilinca a continuat însă meșteșugul și nu este nici acum dispus să lasă această tradiție să se stingă.

Neapărat să vă opriți pe DN7 în fața colibei lui de hobbit și să-i mulțumiți! Pentru ce face și pentru că e om fain.

#broderie – Iulia Goran și ia de Breaza

Primul meșter popular pe care l-am prins în VR se numește Iulia Goran și este din Breaza. Doamna Goran are peste 35 de ani de experiență în broderie. Lucrează ii, marame, rochii de mireasă, prosoape decorative, ștergare și batiste.

Doamna Iulia Goran a început să descifreze tainele broderiei de la vârsta de 6 ani. Lucra în casă, învățând de la mama ei sau de la sora mai mare. La vârsta de 12 ani a brodat un prosop cu modele tradiționale moldovenești (trandafiri colorați). Întâmplarea a făcut să păstreze prosopul frumos brodat până în ziua de azi.

Prosopul brodat de Iulia Goran la 12 ani.

60 de ani mai târziu, am vizitat-o pe doamna Goran în gospodăria sa din Breaza, Prahova. Ne-a întâmpinat într-un foișor răcoros, alături de două doamne la fel de pasionate de broderie. Măștile chirurgicale le acopereau chipul, dar ochii zâmbeau. Ne-au privit cu o ușoară ironie în timp ce stabileam detaliile tehnice – unde va sta camera (cubul cu 6 ochi care le-a descumpănit, dar nu le-a intimidat).

Domana Goran pregătise deja câteva superbe costume populare pentru a le admira și fotografia. A început să ne prezinte modelele fără să mai fie nevoie să punem întrebări – creasta cocoșului (model specific pentru Breaza), păpădia sau floarea reginei (care îi plăcea atât de mult reginei Maria, care purta cu mândrie costumul popular românesc), trifoiul, păianjenul, steaua… Chiar și cusătura folosită pentru a încheia ia are numele ei specific – purecelul.

Aveți ucenici? o întrebăm. Mai vine cineva din urmă, care să preia și să continue tradiția broderiei? Subiectul este sensibil. Tinerii sunt preocupați foarte mult de aspectul financiar a activității, doresc câștiguri imediate, cu puțină muncă. O ie tradițională, lucrată exclusiv manual, cere timp, răbdare, concentrare. Poate dura până la o lună de muncă. Noi ascultăm mirați și nu ne vine să credem când auzim că toată broderia, care se întinde cu o precizie geometrică pe pieptul sau pe mânecile unei cămăși bogat împodobite, se lucrează urmărind firul, urzeala – din ochi, fără niciun alt ajutor.

Pe masa lungă stau înșirate, alături de pânzeturi și mostrare cu modele în diverse culori, câteva reviste și albume cu fotografii. Doamna Iulia Goran se mândrește (pe bună dreptate) cu participarea la numeroase mențiuni în ziare și reviste, dar mai ales cu participarea la evenimente internaționale dedicate meșteșugurilor tradiționale. A avut ocazia să lucreze o maramă cu specific prahovean pentru prima doamnă a Statelor Unite (Laura Bush, în 1999), care i-a și mulțumit printr-o scrisoare oficială. Nu mulți meșteri populari se pot lăuda cu o scrisoare care poartă sigiliul Casei Albe.

Doamna Iulia Goran ne prezintă elementele componente ale unei ii și etapele de realizare. Se măsoară pânza, se taie, se brodează modelul, se fac tivurile și se încheie. Asta însemană că abia după finalizarea modelului se încrețesc și primesc formă mânecile, care se prind de piept și de spate.

Încheiem și noi filmarea și mulțumim. Nu plecăm până nu facem o plimbare prin grădina generoasă a familiei Goran și până nu gustăm din delicioasele ei mure și mere. Parcă ne-am întors la bunici, cândva demult…

Ești meșter popular? Te vrem în VR!

Dacă ești elev de liceu, sunt șanse mici să știi să faci o oală de lut, să țeși, să sculptezi în lemn sau să încondeiezi ouă ca în Bucovina. Dar noi credem că merită să știi cum se făceau odată toate aceste lucruri. Unii oameni încă știu să le facă, și le fac într-un mod minunat. Merită să-i cunoști!

Dacă ești meșter popular, te invităm să le arăți celor tineri că arta populară este încă în viață!

La fel de frumoasă și de plină de putere ca oricând. Nu-i putem aduce pe elevi fizic în atelierul tău, dar putem să creem o experiență virtuală care te are în centru pe tine.

Cu ajutorul realității virtuale, elevul își pune o pereche de căști pe ochi și poate privi peste umărul tău cum creezi. Te poate auzi cum explici, se poate uita în jur și poate înțelege de ce unelte ai nevoie ca să lucrezi.

Asta vrem să-i oferim: o lecție virtuală, din care să înțeleagă în mod nemijlocit ce înseamnă meșteșugul tău. Lecția va fi încărcată într-o platformă digitală online (Google Expeditions) și va putea fi experimentată de elevi din toată lumea.

Vino alături de noi în Virtual Crafts, proiectul de transpunere a meșteșugurilor tradiționale în realitatea virtuală! Scrie-ne și trimite-ne până pe 30 iunie un portofoliu cu lucrările tale, fotografii sau linkuri către locuri virtuale în care îți putem vedea munca!

Virtual Crafts este un proiect conceput și derulat de Business Teorema, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Când tradiția întâlnește VR

În România, meșteșugurile populare sunt pe cale de dispariție. Tinerii părăsesc satele românești. Cândva o tradiție de familie, meșteșugurile mor, pentru că sunt tot mai puțini cei interesați să le ducă mai departe.

Dispariția meșeșugarilor nu înseamnă doar dispariția unor meserii, ci și a unor moduri de viață. Tu nu vei mai ști cum trăiau bunicii tăi, vei auzi sau vei citi poveștile generațiilor trecute și nu le vei mai înțelege. Din fericire, tehnologia a evoluat până în acel punct în care putem recrea locuri, întâmplări și personaje în lumea virtuală.

Realitatea virtuală (VR) reprezintă tehnologia de reproducere a mediului înconjurător (real sau imaginat) și de simulare a prezenței fizice a utilizatorului, acesta interacționând cu mediul creat. Experiența este una senzorială: vizuală, tactilă, auditivă și chiar olfactivă.

Prin Virtual Crafts, îți propunem recuperarea experienței meșteșugarilor români prin intermediul aplicațiilor VR și al platformei Google Expeditions. Te invităm să participi la lecție, dar de data asta lecția are loc într-o sală de clasă virtuală. Mergem împreună într-o expediție în realitatea virtuală.

Filmăm echipamente de ultimă generație procesul de creație pentru 4 meșteri populari și transpunem imaginile obținute vor fi transpuse în realitate virtuală. În acest fel, vei putea înțelege cum se crează o oală de lut, o ie sau un fluier de lemn, sau cum se încondeiază un ou.

  • Țesutul. Este un meșteșug aflat pe cale de dispariție, ca urmare a generalizării mijloacelor mecanice de realizare a țesăturilor. Tehnica țesutului variază de la o regiune la alta a țării, însă este cert faptul că râzboiul de țesut face parte din tradiția românească, fiind prezent pe întreg teritoriul țării.
  • Olăritul. Este una dintre cele mai vechi tradiții românești, fiind folosită pe teritoriul țării încă din neolitic. Fiecare zonă a țării a dezvoltat o anumită cultură a ceramicii, cele mai cunoscute zone fiind Corund, Horezu și Marginea. Începând cu anul 2012, ceramica românească de Horezu a fost înscrisă de UNESCO în lista Patrimoniul Cultural Imaterial.
  • Sculptatul în lemn. Deși este una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale omului, sculptura în lemn realizată cu unelte precum dalta, cuțitul, tesla sau ferăstrăul este pe cale de dispariție. Cauza este apariția echipamentelor computerizate de prelucrare a lemnului. În tradiția românească, stilul ornamental predominant este cel geometric.
  • Încondeierea ouălor. În fiecare an, înainte de sărbătoarea Paștelui, femeile încondeiază ouă cu motive tradiționale românești. În funcție de zonă, tehnicile și culorile folosite variază, fiecare culoare utilizată având propria semnificație: albul este simbol al puritatii, roșul semnifica viața, albastrul reprezintă cerului și apa, iar negrul fertilitatea. Galbenul simbolizează soarele și aurul, iar liniile pictate pe ouă reprezintă timpul.